Breaking point

Sunt satula. Nu poti schimba pe cineva daca nu vrea sa se schimbe sau nu depune un minim de efort.

De asta imi era cel mai frica, sa ajung intr-un punct, in care sa nu mai vreau sa lupt. Sa imi fie pur si simplu sila de tot ceea ce este in jur si ce se intampla.

Fiecare femeie are un " Breaking point". La unele este mai devreme, altele astepta pana sunt broken, iar eu, am ajuns in situatia a2a de atatea ori, incat nu imi mai pasa.

Ma enerveaza sa fiu asa. Sa vad cate o chestie care in mod normal m-ar face sa ma dau cu capul de pereti, iar eu sa zic " Mda, era de asteptat".

Sunt atat de dezamagita incat nici macar nu ma mai pot enerva. Lucrurile mi se par normale, banale.

Sunt trista ca mi-a pierit cheful sa astept, sa am rabdare, sa sper. Acum doar ma contopesc intr-o dezamagire, tristete mediocra. Au disparut focurile de artificii, furtuna , cerul senin si marea linistita.

Momentan sunt in desertul sentimentelor, in care nimic nu ma mai multumeste sau supara, pentru ca deja m-am obisnuit.

EA. EU.

Cand ai sa ma vezi fardata, aranjata, machiata, manichiurata, imbracata ca de dus la vedere sau de pus in rama, sa sti ca sunt cu moralul la pamant.

Cand voi avea toate gesturile controlate, zambetul mult prea frumos si voi fi vanitoasa, sa sti ca sunt ranita.

Cand ma vei vedea seara de seara in oras, zambind controlat cautandu-mi prada in valma noptii, sa sti ca de fapt imi caut sufletul inapoi, incercand sa il inspir din altii.

Cand din nou voi prefera noaptea decat ziua, intunericul decat lumina, muzica decat linistea, atunci sa sti ca m-ai ranit, sunt pierduta si ca niciodata nu voi fi la fel...

Si sper sa realizezi ca tot ce fac e doar un mare strigat de ajutor.

Pretentii.

Astazi am fost facuta snoaba si superficiala intr-o discutie cu fetele, pe tema vesnica inepuizabila, barbatii.

Faptul ca ma preocupa cum arata fizic barbatul de langa mine nu cred ca ma transforma neaparat intr-o "superficiala" la fel cum nici faptul ca conteaza conditia sociala si mediul din care provine.

O persoana draga mie mi-a spus odata " Nu te subaprecia niciodata. Incearca mereu sa te perfectionezi si sa te slefuiesti"

Stiu cat valorez si de aceea imi permit sa am unele pretentii. Da, sunt un om normal, dar din 7 zile in 5 am tendinta spre lux si perfectiune.

Am o imagine conturata in minte cum ar trebui sa fie cel de langa mine iar cel mai important, nu tintesc mai sus decat pot. Lucrurile de care sunt eu in stare le astept si de la persoana de langa mine.

Trateaza-ma cum te tratez si eu, iar din moment ce sunt in stare sa fac unele compromisuri pentru tine, pentru noi, ma astept la aceelasi lucru in schimb.

Refuz sa fiu proasta ta.

Nu cred ca cer prea mult.

To love.

Dimineata, in mintea mea se plimba o intrebare care pentru cateva ore nu mi-a dat pace si nu m-a lasat sa dorm.

" Cand e momentul sa renunti la cineva? "

Nici acum nu am gasit un raspuns concret, singurele care merg fiind:

Cand te raneste mult prea tare

Cand ti-a distrus si ultimul gram de speranta

Cand nu te mai vrea

Cand a mers mai departe

Iubirea e un suflet ranit, vindecat de altul. Iubirea e ceea ce ne schimba, ne defineste, ne face sa ne schimbam si sa crestem ca persoane.

Poate e de vina vremea de afara pentru starea mea melancolica romantica, dar sunt recunoscatoare pentru ca am realizat ca am capacitate enorma de a iubi. De a crede, de a spera. Si indiferent prin cate am trecut, nu voi renunta niciodata.

Stiu ca acolo in lumea larga e si cineva pentru mine si voi avea rabdare pana ma va gasi.... Inca, cred in povestile cu happy end... Inca imi astept printul...

Pacat doar ca pana atunci trebuie sa trec prin multi broscoi :-s Dar asta e viata...

Iubesti pe cineva atunci cand ai ajuns sa vrei sa-i dai ceea ce ai mai bun si hotarasti sa i te dai pe tine insuti...

Iubirea nu e doar un zambet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet ranit si apoi vindecat de altul...

• Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut.
• Daca exista un sens al vietii... atunci EA este sensul, daca nu... EA ar trebui sa fie...

Tipand

Ieri nu m-am mai putut controla si am izbucnit in plans.

Ma simt atat de slaba si neputincioasa. Imi este rusine ca am ajuns sa tin la el in asemenea hal si mai ales ca imi pierd controlul.

Totul in jurul meu se pierde... Si incet ma pierd si eu.

Azi am renuntat sa ma mai mint singura ca de fapt imi este bine fara el.

Nu imi este.

Adorm in fiecare seara plangand.

La fiecare 5 minute imi apare in minte.

Nu pot manca. Nu vreau sa vad si sa vorbesc cu nimeni.

Si imi este dor de mor de el... De zambetul lui.... Sa imi apara Habibi <3 pe telefon cand suna .

Nu stiu. Nu stiu nimic momentan si indiferent cat as incerca sa explic cat de mult il vreau inapoi, ca il iubesc si imi lipseste, nu pot.

Pentru ca nu sunt cuvinte ca sa explic cat de rau imi este in momentul de fata, fara el.

"Prost am fost"

Cum spuneam... Fiecare inceput isi are locul in sfarsitul cuiva. Din ultima mea "relatie" am invatat sa nu mai pun un barbat mai presus de mine si sa nu imi mai bat joc de mine pentru unul care nu ma merita.
Indiferent cat doare, asta fac acum, pentru ca stiu cat valorez.
Ies din relatia asta cu capul sus, deoarece stiu ca nu am gresit cu nimic niciodata. Poate singura mea greseala a fost ca am incercat prea mult(am intrat prea mult in viata ta). M-am implicat enorm si am facut tot ce am putut , pentru "noi".

Poate am fost prea mult pentru tine.

Si sincer, mi-ar placea sa pot sa trec repede peste asta. Sa nu ma uit in urma.
Dar sunt sigura ca nu maine, nici intr-o saptamana, 2, dar intr-o zi, va privi inapoi si o sa isi spuna singur in minte " Doamne... Prost am fost ca am lasat-o sa plece"



Sunt impacata, pentru ca stiu ca am facut tot ce am putut.

Un nou an, un nou inceput....

Imi lipseste...

A fost un cosmar. Nimic nu e adevarat, totul inca e bine...

Buimacita de razele soarelui celei de a 2 a zi din noul an, refuz sa ma trezesc. Ma uit in telefon, la mesaje. In loc de "Habibi <3 " doar un numar.... pe ecran nu mai e poza lui. Incet, imi aduc aminte ultimele saptamani si faptul ca el nu mai e.

Nu stiu ce ma doare mai tare. Ca momentan, nu mai face parte din viata mea, faptul ca "vorbim" sau ca am crescut. Ca vroiam cu adevarat o relatie in adevaratul sens al cuvantului si m-am inselat crezand ca el e The One...

De data asta am decis sa nu ma mai pedepsesc singura. In mod normal imi varsam amarul prin cluburi, azi unul maine altul, incercand, macar o fractiune de secunda sa ma prefac ca sunt ok.

Acum schimbam foaia. Refuz sa ma arunc in bratele lui x sau y doar ca sa obtin iluzia uitarii. Pentru ca asta era, o iluzie. Cealalta zi cand ma trezeam eram din nou in locul de unde a pornit totul.

Doare mai tare ca niciodata. Singura, mi-am ucis fericirea.... " Daca unul nu se poarta cu tine cum meriti, atunci el nu te merita", asa ca am decis ca nu se merita. Sunt bulversata, pentru ca momentan nu stiu ce vreau. Nu stiu ce vrea el, dar mi-ar placea sa fiu in gandurile lui...... Ca asa as sti ce am de facut.

Imi lipseste.